Ideea fructului oprit vine de la inceputurile lumii, cand intaia pacatoasa a lumii, Eva, si-a rapit sotul din sanul fericirii dar si al nestiintei, necunoasterii, si tentandu-l iremedabil cu marul interzis de Dumnezeu au condamnat la
pacat intreaga omenire. Inca de pe cand Creatorul le-a lasat la indemana pomul dar le-a spus ca nu au voie sa manance din fructele lui, omul a fost victima tentatiei, iar ceea ce nu i-a fost accesibil, ce i s-a spus de la bun
inceput ca nu are voie sa atinga si sa aiba a fost mult mai frumos decat orice altceva ar fi putut avea vreodata. Fructul oprit a fost considerat la inceput fructul cunoasterii, iar dorinta omului
de a sti mai mult decat i se dadea voie, dorinta de a face lumina acolo unde Dumnezeu lasase intuneric l-a aruncat (pe el si mai apoi pe noi toti) intr-o si mai mare necunoastere. Pacatul originar i-a aruncat pe Adam si Eva
pe pamant, acolo unde totul era incertitudine.
Departe de locul unde binecuvantarile traiului in gradina lui Dumnezeu ii fereau de orice rau si le ofereau orice, dar nu ii lasau sa cunoasca mai mult. In zilele noastre, fructul oprit
reprezinta nu numai patrunderea dincolo de ceea ce stim si setea de cunoastere, ci si orice ne este interzis, orice ne tenteaza dincolo de puterea noastra de a ne opune. Ne starneste si ne pune pe jar, iar faptul ca stim ca
exista ceva ce nu putem avea ne tine mintea conectata tot timpul la acel lucru si desi e o regula nescrisa, suntem condamnati sa gustam intotdeauna din fructul oprit pentru a ajunge in situatia de a vedea cum viata toata se
schimba ca urmare a unei decizii de un moment. Caci cunoasterea, fie ea si doar cunoasterea fructului oprit nu inseamna fericire intotdeauna, ci mai degraba nefericirea de a ajunge intr-o mare de necunoscut.
Cum ar fi fost lucrurile daca Adam si Eva nu ar fi mancat din mar? Poate am fi trait toti fericiti In gradina minunata, poate nici n-am fi fost atat de multi, atat de rai si atat de avizi...