Vreo 10 ani am lipsit din viata mea. Imi amintesc vag ca ma mai vizitam din cand in cand, in cate un weekend, perioada in care, de fapt, abia asteptam sa vina ziua de luni si sa dispar iar la ale mele. Astfel, sambata faceam curatenie in toata casa si, in felul acesta, nu aveam treaba cu nimeni din casa si cam toata duminica ma certam cu sotia pe tema bisericii si a nevoii sau necesitatii de a merge acolo. E drept, nu pot spune ca au fost chiar 10 ani pierduti, caci de baiatul mai mare cel putin 2 ani m-am ocupat chiar eu, sotia mea facandu-si studiile. Dar, oare, m-am ocupat cu-adevarat? Sau doar am pretins ca am facut-o. Au fost cateva seri in care am iesit cu el la cate o plimbare si i-am vorbit despre cer, despre planete, despre Dumnezeu si despre vise. Insa, mai mult de-atat nu cred ca am facut. Multa vreme, amintidu-si de aceste plimbari, baiatul meu m-a rugat sa repetam figura. Dar n-aveam chef. Alergam toata ziua cu doua telefoane la aceeasi ureche, iar acasa abia mai stateam in picioare. Asa ca, la un moment dat, ma prefaceam ca nu mai aud si nu mai vad pe nimeni. Sunt convins ca daca as fi tinut-o in alergarea aceea dupa bani (care, oricum, nu mi-au ajuns niciodata), azi as fi fost acelasi individ sec, fara chef, cu cearcane adanci in jurul ochilor, ciufut si chinuit.
Dupa parerea mea, educatia unui copil pleaca, intr-o proportie de 99 la suta, de la aceste intalniri pe care parintele le are cu copilul. Intalniri fructificate prin discutii frumoase, discutii care au rolul de a atrage atentia copilului asupra intensitatii vietii, valorizand-o in ochii lui. A-l inscrie si a-l duce pe copil la scoala nu inseamna mare lucru. Foarte multi parinti se limiteaza la asta, de parca brusc copilul nu ar mai fi al lor, ci al scolii, si culmea, se bat dupa aceea cu pumnii in piept strigand ca ei s-au ocupat de educatia copilului lor. Scoala e doar un mijloc de socializare (concurenta jucand rolul principal) si de impunere a unui ritm de invatare. Dar invatarea se face acasa, nu la scoala. Iar copilul va fi cu atat mai interesat de propria educatie, cu cat parintele a sadit in el acest sambure de interes. Caci daca parintele isi abandoneaza copilul in fata calculatorului sau a tv-ului, cu siguranta va obtine un feed back pe masura. Si se vede foarte clar ca asta s-a intamplat cu noua generatie, ca liceenii de azi au fost realmente abandonati in fata monitoarelor si, chiar mai mult, au fost incurajati spre a fi fermecati cu totul de ele. Personal, ma simt foarte vinovat pentru anii trecuti, cu atat mai mult cu cat sunt si am fost constient de greseala pe care am facut-o. De aceea, de la o vreme am inceput sa-mi iau copiii de manuta si sa-i plimb ore in sir, discutand cu ei, intrand in fiecare biserica sau cladire cu valoare istorica ce ne iese in cale (si sunt atatea in Cluj), vizitand expozitii, etc. Sper sa nu ma las prea curand de sportul asta. Fiindca stiu ca bac-ul, pentru copiii mei, a inceput deja.