Vreau sa recunosc, sa fiu sincer pana la ultima picatura, sa-mi marturisesc ca pastrez obiceiul tau de a deschide fereastra in toiul noptii. Stiu ca e ger cumplit, ca altcineva doarme pe perna ta, pe mana mea, dar m-am indragostit de intuneric si nu mai scap de stupida senzatie ca stelele miros a tine. Azi sau ieri, nu mai stiu cand pentru ca zilele imi sunt totuna, ti-am zarit umbra. Am ajuns-o din urma si am calcat-o sadic in picioare. Am asteptat istovit sa te intorci, sa-mi reprosezi ceva, dar nu erai tu. Era altcineva cu umbra ta, ma intelegi? Nu, stiu eu ca nu ma intelegi. Nici nu vrei, nici nu poti. Par nebun sau chiar sunt? Mi se intampla atatea sau doar imi imaginez asta?
Incep sa cred ca eu te-am inventat si-am pus putin din iluzia existentei tale in fiecare femeie care si-a riscat linistea alaturi de mine. M-am simtit rau, dar nu in sensul de agonie neinteleasa si pe alocuri geniala, in deplinatatea unei suferinte, a unei boli cu diagnostic si tratament ignorat. Sunt vinovat pentru ca ma inconjor de realitatea transparenta a sticlelor golite, imi diluez sangele cu otrava amara si calda. Din cauza asta, zeci de idei injectate cu nervi musca din rationamentele mele obosite ca dintr-un les uitat in soare si am nevoie de ura ca de aer,de iertare ca de apa,de uitare ca de moarte. Imi tin dusmanii aproape si le raspund zilnic la telefon, ii las sa-si faca datoria, sa-mi castige un suflet pe care nu l-am dorit, dar l-am creat. O inocenta pentru care ma simt dator cu viata asta infecta, o parte din mine a carei departare ma ustura, ma stoarce de dor.
Tot mai des mi se intampla ca privindu-mi copii sa-mi doresc sa mai fiu copil, sa plang ca vreau fericire cand vorbesc cu mama, sa iubesc fara sa cer ceva in schimb, sa nu cunosc mai mult decat pot intelege. Obsesia mea a capatat nuante halucinante de gri si alb, sunetul fin, indelung ascultat, al picioarelor tale asezandu-se incet unul peste celalalt, vedenia degetului tau desenand pe geam in aburul respiratiei mele amare. Atat de departe m-a dus munca asta silnica, incercarea de a ma lega de tot ce-ti este strain incat imi pare ca nici nu mai existi, ca doar te-am visat intr-o noapte si m-am trezit chinuit de dorinta de a te materializa in bratele mele. Ma simt bolnav decat sunt. Mi-am scapat sufletul sub zapezile rigide si cu mainile amortite, am incetat sa-l mai caut. Imi lipesc din cand in cand urechea de urmele plecarii si stiu ca trebuie sa te vad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu