Dar chiar si in muzica exista indivizi care au reusit sa isi puna intrebarea ce trebuie sa ne trezeasca: “Cine sunt eu , de fapt?” Raspunsul, desi pare absurd, este ca eu sunt altcineva decat cel care m-a facut sa devin societatea, eu sunt altceva, eu sunt acel copil care s-a nascut inocent si care, daca va vrea sa traiasca, va trebui sa plece din aceasta lume, exact cu ceea ce a adus in ea: cu inocenta... si aceasta inocenta, odata pierduta, asa cum era si firesc se recastiga cu greu, se recastiga chiar cu pretul de a fi declarat nebun, radical, iar respectabilitatea si statusul de acceptabili pe care ni-l da societatea, este semnul ca inca vegetam, ca inca nu ne-am trezit, ca inca nu ne-am pus intrebarea intrebatoare: “Cine sunt eu, de fapt?“. Eminescu a evocat in stilu-i genial, experienta prin care, am ajuns sa trec si eu: Nu credeam sa-nvat a muri vreodata; Pururi tânar, înfasurat în manta-mi; Ochii mei ‘naltam visatori la steaua singuratatii. Când deodata tu rasarisi în cale-mi; Suferinta tu, dureros de dulce... Pâna-n fund baui voluptatea mortii ne-nduratoare.